Isus Hristos – un OM adevărat în istorie
Pe web-site-ul „Realitatea.net” a fost publicat un articol în aceste zile, despre dovezile istorice ale existenței lui Isus Hristos, precizându-se că acestea sunt aproape inexistente, cele care există putând fi puse sub semnul îndoielii. Acest articol relevă o lipsă de informare, sau o informare superficială. În acest context, considerăm că este necesar să prezentăm câteva dovezi istorice ale existenței lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat, coborând pe Pământ, trăind in istorie, ca OM.
Conform izvoarelor istorice despre Isus din Nazaret existența istorică a personajului este neîndoielnică. A nega că Isus a existat este o formă de iresponsabilitate, chiar dacă negația ar avea la bază o critică istorică riguroasă și exigentă: figura lui Isus nu este un produs inventat de comunitatea creștină timpurie. Trebuie să luăm în calcul că cercetarea istorică validă nu contestă autoritatea izvoarelor istorice, nici nu le acceptă critic, ci le evaluează și le interpretează!
Vom descoperi existența lui Isus Hristos atunci când ne situăm în țara evreilor din secolul I al erei noastre, având în vedere iudaismul în care s-a născut Isus și a murit, adică Isus trebuie pus într-o relație cu iudaismul contemporan Lui și cu creștinismul timpuriu. Mai exact, trebuie să înțelegem contextul în care se mișcă și mediul care a primit impactul personalității și al mesajului Său.
Pentru aceasta, vom preciza câteva izvoare istorice, din care reiese fără îndoială existența lui Isus Hristos:
1. Manuscrisele existente
Informațiile despre Isus Hristos le avem, în cea mai mare parte, din materialele strânse în cele patru evanghelii canonice, scrise între anii 60 și 100 d.Hr. și editate astăzi în următoarea ordine: Matei, Marcu, Luca și Ioan.
Primul papirus cuprinde unele fragmente din Ioan 18:31-33, 37-38. Acest papirus, care trebuie datat în anul 125 d.Hr., se păstrează la Manchester, la biblioteca universitară J. Rylands.
Documentele literare despre Isus sunt strânse de timpuriu, la sfârșitul secolului al II-lea, și se formează cele două mari secțiuni ale Noului Testament, Evangheliile și Faptele Apostolilor, pe de o parte, și scrisorile lui Pavel, pe de altă parte. Aceste secțiuni circulau în calitate de culegeri de scrieri și erau folosite în serviciile divine a comunităților creștine.
La ora actuală, numărul de manuscrise grecești ale Noului Testament depășește trei mii:
- 98 de papirusuri, toată găsite în Egipt, databile între secolele II și VIII;
- 301 de manuscrise scrise cu unciale sau majuscule, databile între secolele IV și X;
- Peste 2800 de manuscrise scrise cu minuscule sau cursive, databile între secolele IX și XVIII;
Manuscrisele unciale, scrise pe un suport de pergament, făcut din piei de animale, reprezintă prima încercare de a „edita” un codex cu Biblia întreagă în secolul al IV-lea, când creștinismul era o religie acceptată și promovată de puterea imperială, iar rețeaua bisericească s-a extins într-un mod considerabil. Astfel de texte foarte vechi sunt:
- Codex Sinaiticus, descoperit la mănăstirea Sfânta Ecaterina, care se află acum la Londra, la British Library;
- Codex Vaticanus, la Roma.
2. La origine, transmiterea orală
Întreaga activitate a lui Isus, de la vârsta de aproximativ 30 de ani, și până la întreruperea ei prin moarte violentă, se desfășoară pe două fundaluri:
- Pe de o parte, ucenicii – pe care El i-a ales – și oamenii care vin să-l asculte;
- Pe de altă parte, căpeteniile, care încearcă să-l interogheze și, eventual, să-l contrazică.
Cei doisprezece ucenici sunt „martori oculari”, adică adepți care-l însoțesc pe Învățător și aceștia pot depune mărturie de ce au văzut și auzit. Totodată, trebuie avut în vedere că arta și practica memorizării sunt obișnuite în lumea antică, în educație și în transmiterea culturii în general. Se știe că, deja la șapte ani, copiii îl memorau pe Homer. Este semnificativ că numele dat rabinilor în secolul I și II d.Hr. semnifica „cei ce repetă învățăturile”, memorate, ale rabinilor anteriori.
Într-un cuvânt, cultura orală este dominantă în Galileea epocii lui Isus, unde doar un mic procent, de aproximativ 10%, dintre oameni știau să citească, și, unde, în mod obișnuit, informația este comunicată și păstrată oral, fără scriere. Așadar, informațiile orale sunt expresia vie a memoriei colective.
Documentele creștine timpurii sunt toate scrise sub efectele și impactul unui eveniment care, în ochii primei comunități, a schimbat istoria tuturor și a fiecăruia: învierea lui Isus după moartea pe cruce. Așadar, putem ajunge la adevărul istoric despre Isus datorită transmiterii orale și scrise despre El, scrise din perspectiva credinței în El, dar nu în afara istoriei lui. De aceea, este posibil să-i trasăm un profil cu suficiente dovezi istorice.
3. Documentele scrise
Imediat după moartea lui Isus, între anii 30 și 50, a dominat transmiterea orală, astfel conturându-se învățătura creștină cea mai veche. Comunitățile erau mici, iar creștinismul se răspândea în orașele mari, printre care: Ierusalim, Antiohia, Damasc, Roma și în anumite regiuni, precum Cipru, Asia Mică, Egipt. Cântarea lui Hristos coborât și înălțat din Filipeni 2:6-11, precum și formula despre moartea-învierea lui Isus din 1 Corinteni 15:3-5 pot proveni din această perioadă.
Contribuția cea mai însemnată a anilor cincizeci este culegerea de sentințe, posibil fixată ca document în această epocă și, ulterior, încorporată în evangheliile lui Matei și Luca. Această culegere de cuvinte ale lui Isus a fost scrisă în greacă și are aproximativ 230 de versete.
Începând din anii șaizeci și până la sfârșitul secolului I apar documente scrise definitive, adică cele patru evanghelii. Prima scrisă este Evanghelia după Marcu, și ultima, sigur, a lui Ioan. Mai greu de precizat este dacă Evanghelia după Matei a fost terminată înaintea aceleia după Luca sau invers.
4. Celelalte scrieri din Noul Testament
Celelalte scrieri din Noul Testament cuprind unele cuvinte ale lui Isus, citate dispersat. Unul dintre cele mai cunoscute a fost în cuvântarea lui Pavel către conducătorii comunității din Efes, reuniți la Milet: „…să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care însușii a zis: „Este mai ferice să dai decât să primești” (Faptele Apostolilor 20:35).
Apostolul Pavel nu citează direct nici o frază a lui Isus în epistolele lui, dar se referă explicit la atitudinea lui Isus, de exemplu, față de divorț, prezentă și în Marcu 10:6-12: „Celor căsătoriți le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. Dar dacă este despărțită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei. Și nici bărbatul să nu-și lase nevasta.” (1 Corinteni 7:10-11).
Restul textelor, destul de numeroase, atât din epistolele lui Pavel, cât și din Epistola lui Iacov sau din Epistola întâia a lui Petru, sunt aluzii la cuvintele lui Isus pe care le cunoaștem din evanghelii.
5. Părinții apostolici
Scriitorii creștini de la sfârșitul secolului I și din prima jumătate a secolului al II-lea, cunoscuți sub numele de Părinți apostolici, au reținut și transmis unele episoade și cuvinte ale lui Isus pe care, în unele cazuri, le-au primit chiar ei prin transmitere orală, sau prin documente necunoscute de noi.
De exemplu, Papius de Hierapolis, din Frigia, este autorul unei voluminoase culegeri de cuvinte ale Domnului Isus.
6. Scrierile iudaice
Istoricul iudeu Flavius Josephus, născut la Ierusalim într-o familie înstărită de preoți, este fără îndoială unul dintre cele mai importante izvoare, pentru viața și activitatea lui Isus din Nazaret și, în general, pentru iudaismul din secolul I d.Hr. El a elaborat o lucrare, intitulată „Antiquitates Judaice” = Antichități iudaice, în care sunt numeroase informații despre Isus.
Toate acestea vorbesc despre viața și activitatea lui Isus Hristos. Pe lângă acestea se mai află Evangheliile necanonice, printre care enumerăm Evanghelia lui Toma, Evangheliile iudeo-creștine, apoi scrierile rabinice, izvoarele romane, izvoarele elenistice și cele islamice.
Prin urmare, vedem că viața lui Isus Hristos pe Pământ, într-o anumită perioadă din istorie a marcat fiecare sferă a oamenilor din acea vreme.
